Port popular femeiesc

Costumul femeiesc

1913 - Costum popular din Saliste

1913 – Costum popular din Saliste

Tipologic iia mărgineană aparţine cămăşii femeieşti cu umeraşi şi şire pe mânecă, Mărginimea Sibiului fiind considerată de specialişti ca fiind zona de baştină a acesteia. Confecţionată din fuior sau pânză de mestecat (fuior şi bumbac), ţesută în două iţe, cămaşa bătrânească cu pumnaşi este croită întruna cu poale care sunt alese cu vărgi subţiri roşii. Corpul iiei este format din patru foi şi jumătate (una şi jumătate pentru piept şi câte una pentru spate şi mâneci) şi şase clini (câte unul în fiecare parte, pe toată lăţimea pânzei numit petec de la susoară la vale, câte unul de lărgire sub braţe, care primeşte broasca şi băgătura). Iia este încreţită sub guler, format din beată – prima bentiţă brodată şi ciupag – cusătura de pe încreţ, şi are gura amplasată, la femei, în partea stângă, caz în care se închide cu moş şi babă şi în faţă, la fete. Acest tip de iie se caracterizează prin croiul larg, dar ceea ce impresionează este lărgimea mânecilor. La Răşinari, de exemplu aceasta era direct proporţională cu bunăstarea familiei persoanei care o purta. Mâneca, lungă şi largă, pornea din gât şi se termina cu pumnaş brodat cu motive geometrice.

Decorul, realizat cu lânică sau mătase, era amplasat la gât şi la mâneci. Motivele de la beată (ţesută şi aplicată ulterior) sunt de factură geometrice, brodate cu arnici şi fir metalic auriu. Pe mâneci motivele sunt situate în dreptul umărului sub forma unui galon numit altiţă, de-a lungul mânecii coborau două şire lungi (umbreje) şi între ele, plecând din altiţă, şire de cusături, podogheli şi la încheietura mânecii, la pumnaş, care se poartă întors sau drept. Un rol ornamental revine şi cheiţelor de la încheierea foilor. Pieptul rămânea neornamentat ascuns privirii de pieptarul purtat pe deasupra.

Cromatic preferinţele variau de la sat la sat, de exemplu la Răşinari erau preferate nuanţele de vişiniu, mov, galben, auriu, verde, iar la Sadu, negru, galben şi roşu.

În zonă s-a îmbrăcat şi o cămaşă de lucru, simplă, croită dintr-o singură bucată de pânză tăiată la mijloc, pentru formarea gurii gâtului, la care se adaugau mânecile. O variantă a iiei încreţită la gât, cu fodori de mici dimensiuni este atestată grafic încă din secolul al XVIII-lea. Fodorul este un volan, care se formează prin încreţirea pânzei, la încheietura mâinii şi este garnisit cu dantelă croşetată cu igliţa şi apoi cu suveica numită cipcă sau colţi. Peste încreţitură sunt brodate motive geometrice.

Începând cu sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea este semnalată o transformare a portului, determinată în principal de influenţele venite dinspre oraş şi de apariţia noilor produse de fabrică.

Salisteanca - Port popular

Salisteanca – Port popular

În zonă, în jurul anului 1900 este semnalată o influenţă puternică a săliştencelor. Noul tip de iie, dacă putem spune aşa, este întâlnită în literatura de specialitate sub denumirea de iia cu fodori, iia cu ciocănele şi chiar iia de Sălişte. În liniile sale generale, este respectat croiul iniţial, cu deosebirea că fusta albă (poalele) se separă acum de restul corpului şi începe să se încreţească, să se pliseze (Poiana Sibiului). Dimensiunea mânecii se reduce, iar la încheietură apare volan sau fodorul.

Din punct de vedere ornamental se îngustează altiţa de peste umăr iar broderiile se întind pe toată suprafaţa mânecii şi pe pieptul cămăşii. Umbrejurile, denumite de acum ciocănele (benzi negre), se înmulţesc ca număr şi se extind şi pe pieptul cămăşii. Între ciocănele se păstrează şirele mai scurte care pornesc din altiţă şi coboară printre dungile negre până peste cot. La încheietura mânecii apare o brăţară, aplicată peste încreţurile realizate în urma realizării fodorului. Fodorul este festonat şi garnisit cu dantelă croşetată cu suveica sau de tip industrial. La Poplaca dantela poartă numele de colţ, termen utilizat şi pe Valea Hârtibaciului.

Motivele de esenţă geometrică (păstrate la beată şi ciupag) sunt înlocuite de cele negeometrice cu tematică fitomorfă, de cele mai multe ori stilizate. Cămaşa este confecţionată din pânză de bumbac, jolj, de tip industrial. Uneori broderia este înlocuită cu panglici negre, din satin, procurate din comerţ şi aplicate cu ajutorul maşinii de cusut. Cromatic iia devine predominant bicromă, alb (fond) – negru (decor). Excepţii sunt la beată şi la brăţară, prin utilizarea firului metalic auriu. Uneori în lungimea ciocănelelor se introduc motive fitomorfe sau geometrice realizate de asemenea cu fir metalic auriu (Poiana Sibiului).

Acest tip de cămaşă se extinde în toată Mărginimea Sibiului şi dincolo de ea, peste Carpaţi, datorită activităţii păstorilor dar şi sub influenţa exercitată de societăţile culturale din Transilvania dinaintea primului război mondial.

Iia prezintă propriile atribute specifice fiecărei vârste şi statutului social: se încheia în faţă la fetiţe, cu şnuruleţ şi la fete până la momentul căsătoriei şi în partea stângă, cu moş şi babă, la nevestele tinere şi femei. Decorul se simplifica odată cu înaintarea în vârstă şi devenea mai sobru. Elementele noi, precum fodorii, sunt adoptate mai întâi în portul fetelor şi nevestelor tinere. Pe de altă parte, calitatea materialului, bogăţia ornamentelor (numărul de ciocănele de pe piept) şi lărgimea mânecilor reflectau starea materială.

În Mărginime, s-a purtat o rochie de mireasă, compusă din trei foi şi bretele, care lega stanii din faţă cu spatele. În ambele părţi – faţă şi spate, stanii erau încreţiţi, în partea superioară, în dreptul pieptului şi prezentau broderii peste încreţ. Ca şi rochie de mireasă era folosită şi iia de sărbătoare, însă cu un decor foarte bogat realizat, după obicei, de către mireasa însăşi.

Despre frumuseţea iiei mărginene nu se putea vorbi fără a să aducem în prim plan bogatul său sistem decorativ. Motivele, care fac parte din fondul principal ornamental românesc, sunt echivalente întregii zone păstoreşti, fiind diferenţiate doar prin denumire, mărime, grad de stilizare şi loc de amplasare. Printre cele mai frecvente se numără: brăduţul, unda apei, valul, căliţa ocolită, spirala, zăluţa, zig-zagul, vârtelniţa, coarnele berbecului, ciutura, furca, rombul, şerpoaica, rădaşca, cocoşul, păunul, ochiul, inima, floarea, crâmpoţelul, steaua etc. Aceste denumiri, precum şi acelea care stabilesc amplasamentul motivelor (şir, râuleţ, râu, pârâuţ, peste umăr) demonstrează legătura profundă stabilită între om şi natura înconjurătoare.

În ceea ce priveşte tehnicile de lucru menţionăm: ţesutul în 2 şi 4 iţe, alesul printre şi peste fire, sau cu speteaza, năvăditul, cusutul cu acul în cruci, în linii, în punct rupt-împuns, pe dos, în urzitură (Poplaca, Răşinari şi Sadu), cusutul pe încreţeală, pe fire, pe ac şi peste ac, etc. Ca materiale, în toată Mărginimea s-au folosit lâna şi cânepa, apoi bumbacul, lânica, mătasea şi firul metalic.

1975 - Port popular Saliste

1975 – Port popular Saliste

De la brâu în jos se îmbrăca fusta albă. La început, poalele erau prinse de corpul cămaşii, ţesute fiind din fuior, bumbac sau pânză de mestecat, alese cu vărgi roşii şi confecţionate din două foi şi patru clini. În timp acestea se despart de corpul cămăşii şi devin de sine stătătoare. Realizate, treptat, din pânză de bumbac, de tip industrial poalele încep să se încreţească şi să se plieze (Poiana Sibiului). Monocromă din punct de vedere cromatic, fusta prezintă un decor rezultat din tivitură şi mai rar, prin aplicaţii – în partea inferioară spre tiv, de dantelă albă, de factură industrială.

Peste poale puneau şurţa şi cătrinţa. Şurţa din lână se purta în faţă, era ţesut în 4 iţe şi compus din două foi unite central cu cheiţă. Ornamentată prin învărgare în jumătatea inferioară, şurţa era tivită la poale cu feston şi garnisită cu ciucuri. Cătrinţa din lână se aşeza la spate şi era ţesută în două iţe, din lână, compusă dintr-o singură foaie cu marginile festonate şi uneori garnisită la tivul inferior cu dantelă croşetată în casă. Din punct de vedere decorativ, era aleasă cu vârste foarte mărunte care alternează cu alesături mici, de factură geometrică, înşiruite orizontal. Zona aferentă tivului inferior este marcată de o bordură îngustă, abia observabilă pe fondul albastru închis sau negru al piesei, aşa cum se întâmplă în cea mai mare parte a satelor. În partea de sus şurţele şi cătrinţele au găici denumite în zonă cheutori prin care era petrecut şiretul sau baiera de legat.

La sfârşitul secolului al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea cătrinţa roşie de mireasă era aleasă cu o lânică specială, numită în terminologia locului diamant. Pe suprafaţa urzită în două iţe, cu băteală din arnici roşu, alesăturile erau dispuse pe vărgi late care alternau cu altele simple, pe un fond roşu aprins. Pe marginile laterale avea colţi (dantelă) iar la marginea inferioară ciucuri. Această cătrinţă se purta numai în faţă, peste poale, nefiind asociată cu alta la spate.

În partea de nord a Mărginimii Sibiului, foarte frecvent apar cătrinţele de bercă (o lână de bună calitate) de culoare vânătă, ţesute în patru iţe, alese cu vărgi la poale, de culoare roşie, în două fire şi negre, care încadrează o altă vargă compusă din dungi albastre, albe, roz, verzi, maron, albastre, albe, roşii. Cătrinţa simplă cu vărgi înguste se cheamă în terminologia locală cu trăsături. La Jina cătrinţele sunt de obicei negre şi vinete.

După primul război mondial decorul cătrinţelor dobândeşte o mai mare amploare, piesa aferentă părţii din faţă având aproape toată jumătatea inferioară acoperită de motive alese sau ţesute. În ceea ce priveşte modul de a purta şurţul şi cătrinţa trebuie menţionat că, în satul tradiţional, existau anumite reguli nescrise legate de vârstă, astfel la Boiţa fete îmbrăcau cătrinţa doar în faţă; la Sălişte, până la 14 ani fetele aşezau şurţa în faţă, în timp ce cătrinţa, la spate, o îmbrăcau după intrarea în joc, semnificând maturitatea; la Tilişca, fetele şi fetiţele puneau cătrinţa în faţă şi în spate, în timp ce şurţe negre erau atributul nevestelor.

Între cele două războaie mondiale, în Mărginime şi ca de altfel, în toată zona Sibiului sunt preferate cătrinţele de culoare neagră. Odată cu iia cu ciocănele se răspândesc cătrinţele negre sau foile, de formă dreptunghiulară, decorate, prin brodare sau imprimare, similar sau cu mici diferenţe între ele. Marginile sunt întărite cu feston şi sunt garnisite cu cipcă sau colţişori. Din postav negru, cele două cătrinţe se deosebesc prin ciucurii, păstraţi de la şurţa de lână, care înfrumuseţează piesa aferentă părţi din faţă. În zonă, se menţine, la fete, obiceiul de a nu purta cătrinţa la spate până la vârsta majoratului, atunci când i se permitea să participe pentru întâia oară la hora satului. Cu timpul, sub influenţa oraşului apar diferite tipuri de cătrinţe precum şi şorţuri din satin negru.

La mijloc femeile se încing cu un brâu, denumit de la sat la sat: cingătoare, brăcire, bete, bertele. La început brâul era ţesut în 4 iţe, din lână, ales cu vărgi late sau mai înguste, în nuanţe de albastru închis sau negru. Într-o epocă dominată de spiritului naţionalist, brâul devine tricolor, roşu, galben şi albastru. La început era ţesut la război, pentru ca mai apoi să fie înlocuit cu o bandă tricoloră, achiziţionată din comerţ. Din punct de vedere terminologic brâul preia şi denumirea de tricolor.

În partea superioară a corpului, peste iie se poartă pieptare din catifea, satin sau postav, cu răscroire mare la piept şi revere de format diferit. Pieptarele din piele de miel, purtate cu blana înăuntru păstrează forma celor din material ţesut, cu răscroire mare la piept şi la mâneci, strânse pe corp şi fără mâneci, bogat ornamentate cu aplicaţii de meşină şi împletituri fine în tonuri de roşu, verde, maro. Sistemul de croi şi modul de ornamentare au dat naştere unor diferenţieri locale: înfundat la Răşinari şi despicat la Sălişte. Un efect deosebit îl realizează ciucurii aplicaţi la deschizătura pieptarului de Sălişte. În întreaga zonă sibiană exista obiceiul ca o fată să îmbrace cheptarul de piele la vârsta de 14 ani, atunci când i se permitea să participe la joc.

Pe timp de iarnă şi uneori chiar şi vară, la biserică şi la sărbători, se îmbracă, peste pieptarul din piele, cojocul. Din piele de oaie, înflorat, lucrat de un meşter cojocar. Pe lângă cojoc frecvent se îmbrăcau buboul, ţesut în două iţe, din lână de culoare neagră, dat la piuă pentru a se îngroşa şi ţundra. Dacă ţundra era mai scurtă se numea recăl, termen preluat de la populaţia săsească şi apărut sub influenţa oraşului ca şi hainele din postav negru, de fabrică care preiau funcţia practică a pieptarelor şi cojoacelor, ultimele devenind doar piese de îmbrăcăminte, de sărbătoare lăsate moştenire, de la mamă la fiică.

În picioare, femeile se încălţau cu colţuni din postav alb care îmbrăcau piciorul până la gleznă. La bărbaţi erau mai scurţi şi se numeau călţuni. Până la începutul secolului al XX-lea s-au purtat opincile îngurzite peste muchie sau într-o parte, apoi apar papucii, ghetele negre cu şiret şi cizmele. Papucii cu baretă erau preferaţii fetelor iar ghetele al femeilor mai în vârstă.

În Mărginimea Sibiului, ca de altfel putem spune că în toată Zona Sibiului, există o piesă care poate fi considerată complementară costumului femeiesc, fie el de zi cu zi sau de sărbătoare: traista sau săcătăul, ţesută din lână învărgată şi aleasă cu motive care diferă de la sat la sat.

(Sursa : Complexul Naţional Muzeal ASTRA Sibiu, Găvan Elena muzeograf, “Costumul popular din Mărginimea Sibiului” )