Gateala capului

Gateala capului

La barbati :

Căciula din piele de miel, purtată cu blana în exterior, albă la începuturi şi apoi neagră – ca şi astăzi. Aceasta se prezintă sub două forme: mocănească, rotundă cu marginea de sus răsfrântă în afară, nefiind prea înaltă, dar largă la bază şi ţuguiată, purtată mai rar, de către tineri, în zilele de sărbătoare.

Vara se poartă clopul, pălăria neagră din fetru, cu calotă sferică şi boruri mici (mai ales de către tineri). Căciula mocănească şi pălăriile cu boruri mici s-au răspândit în toate zonele în care au pătruns păstorii mărgineni. Mărginenii obişnuiau să se poarte cu părul lung, tăiat cu breton şi cu mustaţă.

Astăzi, deşi se mai păstrează mustaţa, în mod obişnuit, indiferent de vârstă, se poartă părul tuns scurt.

La femei :

Pieptănătura fetelor si a nevestelor

În toată Mărginimea, fetele, până mergeau la joc, obişnuiau să poarte părul retezat roată asemeni unei căciuliţe, treptat părul începe să fie apoi tăiat în faţă cu breton şi lăsat liber în părţi, peste urechi până la nivelul cercelului, tunsoare numită în termeni locali cu portiţă sau vrăgnicioară (Poiana Sibiului), cu tăbliţă (Jina), cu fereastră (Tălmacel). În raport cu vârsta, fetele erau pieptănate cu buclă (moţ) – de la doi la şapte ani; cu moţ şi una, două, trei plete – de la şapte la 15 ani; cu două plete la spate şi cu cărare în partea stângă, aduse pe cap sau lăsate pe spate – de la 15 la 18 ani. Moţul – de factură orăşenească, constă în strângerea părului din faţă într-o şuviţă răsucită fixată pe creştet cu o agrafă (Vale, Poiana Sibiului, Gura Râului, Orlat, Sibiel, Boiţa).

Pieptănătura fetelor mari este simplă şi se evidenţiază prin două cozi. Modul de legare al acestora duce la diferenţe de la sat la sat, spre exemplu la Râu Sadului cozile se leagă pe un pieptene aşezat la spate spre vârful capului; la Jina, Poiana Sibiului şi Rod acestea se dau una după alta fiind aranjate în cerc, la spate.

În Poiana Sibiului, Jina şi Răşinari întâlnim cea mai complicată găteală de nevastă. Aceasta constă în folosirea unui fus aşezat în spatele capului şi pleata aranjată în coc, cu alte cuvinte părul de pe creştet era pieptănat cu cărare pe mijloc, dat apoi spre urechi şi răsucit înăuntru (pe fus) către urechi şi ceafă, realizând un conci care avea menirea de a susţine vălitura. După primul război mondial nevestele tinere îşi aranjează coadele pe creştetul capului. Legat de acest aspect trebuie să menţionăm anumite piese de podoabă utilizate ca anexe ale pieptănăturii: panglici, agrafe de metal sau os.

Găteala capului

1907 - Femeie din Rasinari

1907 – Femeie din Rasinari

Ceea ce impresionează, în mod deosebit, la portul vechi femeiesc este găteala capului.

Piesa întâlnită la toate vârstele şi în toată Mărginimea şi zona Sibiului este cârpa, denumită local şi păstură (Poiana Sibiului), basma (Sibiel), năframă (Sadu). Ea reprezintă forma cea mai simplă dintre toate podoabele de cap şi se poartă din copilărie până la bătrâneţe, cu deosebiri de mărime, legare şi culoare. În trecut erau colorate iar azi sunt negre, simple, doar cu ciucuri înnodaţi aplicaţi de jur împrejurul piesei. Legatul cârpei marchează diferenţierile de vârstă. Fetiţele purtau cârpa legată mai întâi la ceafă (dindărăt) şi apoi pe sub barbă. Până se măritau fetele legau, în trecut, cârpa sub barbă, excepţie fiind în zilele de sărbătoare când o legau la spate. În sate precum Poiana Sibiului şi Rod legatul sub bărbie marchează vărsta pentru femeile bătrâne şi doliul la tinere. Un alt semn de diferenţiere al stării civile, întâlnit la Răşinari şi Râu Sadului, era înnodatul pe sub corn la fete şi peste corn la neveste. Astăzi, în toată zona, femeile indiferent de statutul social sau vârstă, leagă cârpa la spate. La Poiana Sibiului, la sfârşitul secolului al XIX-lea fetele mari purtau de sărbători o cârpă neagră de mătase, groasă, cu două feţe: pe faţă marginile erau cu flori albastre şi lila, ţesute cu mătase, pe dos erau albastre. Împrejur era garnisită ca şi astăzi cu ciucuri mari, lungi, de ibrişin. Din punct de vedere ceremonial, în anumite sate mărginene, cu ocazia înmormântării, cârpa neagră, ţesută, era oferită vecinelor şi naşei persoanei decedate.

După primul război mondial în zonă (în afară de Jina şi Poiana) s-a purtat o păstură cu flori, din păr, neagră, brodată cu mătase sau imprimată, cu motive florale şi fitomorfe şi garnisită pe margini cu ciucuri din ibrişin sau mătase. În anumite sate, precum Tălmăcel, această broboadă se moştenea de la mamă la fiică. Păstura cu flori avea şi un rol ceremonial, în timpul nunţii naşa cu mirele şi respectiv naşul cu mireasa ţin câte o păstură să nu treacă nimeni printre ei să-i despartă sau după cununie, mirele poartă la joc o astfel de păstură, prinsă de umăr, trecută peste spate, adusă pe un şold şi apoi prinsă la şerpar. Cu timp utilizarea ei devine tot mai rară ajungându-se la folosirea ei doar la împodobirea steagului de nuntă sau a cailor de colind.

Fetiţele mici purtau căiţe achiziţionate de la târg sau lucrate în casă.

Ca şi piese care întregeau costumul de mireasă amintim hobotu sau logotul (Sibiel), purtat înainte de anul 1900 şi înlocuit de sovonelul din bumbac lucrat în casă, aşezat pe frunte astfel încât să formeze un fel de urechi, asemeni pahiolului. În anumite sate mărginene, de exemplu la Tălmăcel, femeile bătrâne se înmormântau cu sovonelul de la nuntă.

La începutul secolului al XX-lea, apare pahiolul, o ţesătură din borangic, foarte fină, ţesută în două iţe, ornamentată cu vărgi subţiri aurii sau negre, de formă dreptunghiulară, asemănătoare maramelor din zona Branului. Răspândirea acestei podoabe de cap în satele mărginene s-a realizat dinspre Sălişte şi a constituit multă vreme – până la apariţia voalului de fabrică, broboada mireselor din Tilişca, Poplaca, Gura Râului etc.

Broboada cea mai complicată şi mai interesantă din zonă este vălitura denumită şi vîlitură, velitură, cârpă de învălit. În prima jumătate a secolului al XIX-lea această podoabă de cap, cu aspect de coif, marca trecerea în rândul nevestelor. Vălitoarea confecţionată din şifon subţire, cu capetele brodate în motive geometrice, este compusă din două piese: vîlitura şi ciurelul. Vîlitura este broboada propriu-zisă, coiful şi bucata de pânză care cade pe spate.

Coiful este confecţionat dintr-o pânză de bumbac foarte subţire (jolj) şi foarte lungă, permiţând realizarea părţii din faţă asemeni unor rulouri. La capătul care, după îmbrobodire, cade sub bărbie, pânza este brodată. Coada de pe spate este prevăzută cu franjuri din urzeală.

Ciurelul este un voal subţire care se aşează deasupra vîliturii. Confecţionat din tul cu ochiuri mari, acesta este brodat, cu mătase, la colţurile opuse, garnisite cu cipcă şi cu ciucuri de mici dimensiuni. După îmbrobodire, aceste colţuri rămân libere vizibile ochiului. În Mărginime apar mai multe tipuri de vălituri, de Poiana, de Jina, de Sălişte etc., diferenţele fiind date de mărimea circumferinţei şi lungimea părţii care cade pe spate şi a franjurilor. La Jina apare ca accesoriu un carton folosit ca susţinător al văliturii. Din a doua jumătate a secolului al XX-lea acest tip de broboadă începe să fie purtat în special de femeile bătrâne, la sărbători (Poiana Sibiului), la ospeţe (Rod) şi mai ales la înmormântări.

Iarna peste cârpă sunt utilizate broboadele mari din lână, bumbac şi janilie, cu capetele petrecute în faţă, de culoare neagră.

Înainte de anul 1918, în câteva localităţi mărginene (Răşinari, Poplaca şi Sadu), femeile obişnuiau să poarte, în zilele de lucru, peste cârpă, pălării bărbăteşti din postav sau pălării din paie, cumpărate de la săsoaicele din Cristian, judeţul Sibiu, cărora le adăugau catifea, denumită la Gura Râului frunză de barşon. Există şi sate, ca Răşinari, în care femeile nu au purtat niciodată pălării din paie.

(Sursa : Complexul Naţional Muzeal ASTRA Sibiu, Găvan Elena muzeograf, “Costumul popular din Mărginimea Sibiului” )