Legenda Uriasilor


 

Legenda Uriasilor

– Ioan Părean, “Legende din Mărginimea Sibiului” – 

În memoria celor mai bătrâni locuitori din comuna Orlat, localitate de seamă a Mărginimii Sibiului, a cărei istorie se pierde în negura vremurilor, s-a păstrat o serie de legende deosebit de interesante, legende cu care deschidem volumul de faţă.

În vremurile de mult apuse, în localitatea Orlat circulau numeroase legende legate de „urieşi“, fiinţe omeneşti de a căror măsură însuşi Dumnezeu a uitat, ajungând să crească atât de mari, încât puteau, cu mâna întinsă în sus, să culeagă stelele de pe bolta cerului.

Cu toate că aveau o putere nemăsurată, încât erau în stare să împingă munţii, ei îşi vedeau de treburile lor zilnice fără a supăra pe nimeni.

Se spune că demult, când încă mai dăinuiau uriaşii, pe aceste plaiuri şi-au făcut casele două familii de giganţi. Una şi-a întocmit adăpostul pe dealul Zidul, din apropierea Orlatului, iar cealaltă, pe dealul numit La Zid sau Vârful Zidului, de lângă satul Sibiel. Cele două familii de uriaşi se întreceau în a-şi construi case cât mai mari şi mai frumoase. Astfel, nu după multă vreme, pe cele două dealuri se înălţau spre cer case mari din piatră, cu ziduri groase, numai bune de locuit. Când li se făcea sete, se spune că aceştia ieşeau din casă, puneau un genunchi pe culmea dealului Teiş şi altul pe pragul casei de pe dealul Zidului şi sorbeau apa râului Săcel, iar când le era sete mai tare, se întindeau, puneau o mână pe dealul Câmpşor, iar cu cealaltă se sprijineau pe Priloage şi secau Cibinul, sorbindu-i apele limpezi cu peşti cu tot.

Se spune că odată, uriaşul tată, care era cel mai voinic din toată familia, după ce a mers o zi întreagă prin lume, a băgat de seamă că în turetcile cizmelor sale s-au adunat câţiva pumni buni de nisip. Pentru a nu intra cu nisip în casă, el s-a aşezat pe o muchie îngustă de deal şi, scoţându-şi pe rând cizmele, le-a scuturat în dreapta şi în stânga sa. Locul unde a stat uriaşul este acum şaua dintre cele două dealuri Cetatea Scurtă şi Cetatea Lungă, iar vârfurile celor două dealuri s-au format din nisipul şi pietricelele scuturate de către uriaş din cizmele sale largi.

Buni gospodari, uriaşii aveau tot ce le trebuia să-şi ducă traiul în tihnă, însă cele două familii aveau numai o singură sită pentru cernut făina. Acest lucru nu-i supăra însă prea tare. Atunci când doreau să cearnă făina pentru vreo mămăligă, doar întindeau mâna şi luau sita de la cealaltă familie.

Toate au mers bine până când un copil de uriaş, găsindu-şi de joacă, a pus sita într-un vârf de băţ şi într-o seară senină a vrut să culeagă stelele cu ea, cernând cerul de la apus spre răsărit. Cum stelele ardeau ca nişte bulgări de foc, uriaşul cel „mic“ a reuşit să găurească sita, proprietatea celor două familii.

De aici s-a ivit cearta între familiile de uriaşi care, deşi mari la trup, nu aveau prea multă minte, aşa încât au început să arunce unii în ceilalţi cu pietre. După ce au isprăvit pietrele, au rupt bucăţi din zidurile propriilor case şi le-au azvârlit în capul celorlalţi. Bătându-se mereu, şi-au părăsit casele devenite acum doar nişte ruine, plecând dincolo de munţi, spre miazăzi, unde se spune că s-au împăcat, ridicând case noi.

Urmele trecerii acestor uriaşi prin locurile acestea se pot vedea şi astăzi. Ruinele caselor urieşeşti încă mai stăruiesc pe culmile celor două dealuri de lângă Orlat şi Sibiel, iar ca dovadă a luptei dintre cele două familii de uriaşi ne stau numeroasele steiuri colţuroase, împrăştiate pretutindeni între cele două sate.