Legenda muntelui Batrana

 

Legenda muntelui Batrana

– Ioan Părean, “Legende din Mărginimea Sibiului” –

Nu departe de staţiunea Păltiniş, la nici două ore de mers pe drumeagul care urcă spre vârful Cindrel, se ajunge la poalele Muntelui Bătrâna, unde ne putem astâmpăra setea cu apa limpede şi rece a unui pârâiaş ce izvorăşte din acest munte cu nume ciudat. Dacă vom întâlni aici, la izvor, un cioban răşinărean venit să-şi adape turma de mioare, el ne va putea spune, cu siguranţă, legenda Muntelui Bătrâna.

Se spune că demult, în urmă cu multe sute de ani, în satul Răşinari trăia o femeie bătrână căreia oamenii îi ziceau Baba Dochia. Era aşa de rea, că n-avea pereche în şapte sate. Soră cu dracul de-ar fi fost şi tot era mai bună. Căuta mereu prilej de vrajbă şi se certa cu oricine se întâlnea, dar cea mai prigonită era noră-sa. Îi dădea mereu să facă lucruri pe care mintea omenească nu le putea pricepe, dar bunul Dumnezeu o ajuta pe biata femeie să îndeplinească poruncile soacrei.

Odată, pe la sfârşitul iernii, baba Dochia şi-a chemat nora şi i-a spus că pofteşte să mănânce frăguţe coapte. Să meargă pe Coasta Boacii, să dea zăpada la o parte şi să-i aducă frăguţe, că altfel n-are ce mai căuta acasă. A mers biata femeie pe coasta muntelui şi, cu ajutorul lui Dumnezeu, a găsit sub pătura de zăpadă fragi coapte, pe care le-a adunat şi le-a dus cotoroanţei. Aceasta, văzând fragile coapte, a crezut că ăsta-i un semn că primăvara-i aproape şi îndată  s-a pornit la drum, spre stâna din Iujbea, mânând din urmă turma de oiţe. Ca să nu-i fie frig, a îmbrăcat nouă cojoace, iar ca merinde a pus în desagi doar nişte coji de mămăligă şi nişte brânză mucegăită, căci, pe cât era de rea, pe atât era şi de zgârcită.

Oamenii care o vedeau plecând cu turma spre munţii acoperiţi cu zăpadă îşi făceau cruce, dar nu îndrăzneau să-i spună să se întoarcă din drum, de frica gurii celei rele a babei. La ieşirea din sat, Făurel şi Mărţişor, cele două luni ale anului ce mereu trag de Iarnă, unul îndemnând-o să mai stea, iar celălalt zorind-o să plece, căpătând chip omenesc, i-au ieşit în cale babei Dochia şi au sfătuit-o să se întoarcă acasă, că iarna nu s-a sfârşit şi pe munţi încă nu s-au topit zăpezile. Dar şi-au găsit pe cine să sfătuiască, tocmai pe baba Dochia, cu care nu răzbea nimeni să se înţeleagă.

– Feriţi din calea mea, nemernicilor!  le strigă baba. V-aţi găsit voi, doi venetici, să mă-ntoarceţi din drum pe mine, pe Dochia. Cu mine vreţi voi să vă puneţi, mă prăpădiţilor!

– Noi suntem Făurelu şi Mărţişoru. Vrem să te-nvăţăm doar de bine.

 N-au mai apucat să-i spună babei şi alte vorbe, că aceasta  s-a şi apucat să-i croiască pe spinare cu toiagul ei cel noduros. S-au ferit cei doi voinici din calea nebunei, au lăsat-o să-şi mâne spre munţi turma de oi, dar i-au pregătit babei o răzbunare pe potriva sufletului ei. Nici n-a apucat baba Dochia să ajungă pe primul vârf de munte, când un vânt călduţ de primăvară a început să bată, topind zăpezile iernii. Râdea baba de bucurie că plecase la stână prima şi scutise mult din fânul ce trebuia să-l dea mioarelor ca nutreţ, dacă le mai ţinea o lună, două, pe lângă casă. Ce deşteaptă era ea şi ce proşti erau ceilalţi care, de frica iernii, au rămas acasă.

Mărţişor a dezlegat vânturile calde de primăvară. Urcuşul pe munte şi căldura adusă de vânt au făcut ca baba să asude straşnic sub cele nouă cojoace cu care se îmbrăcase când pornise la drum. De cum ajungea baba Dochia pe câte un vârf de munte, cum arunca din spate câte un cojoc. După ce trecuse peste crestele a nouă munţi, Dochia nu mai avea în spinare nici un cojoc şi zorea voiniceşte să ajungă la stână. Când baba şi turma ei au început să urce pe coasta Muntelui Beşineu, Făurel, care abia aştepta să se răzbune, dădu drumul vânturilor iernii. Un vânt rece, cu ace de gheaţă, începu să bată atât de năprasnic, încât era cât pe-aci s-o ia pe babă pe sus şi s-o lepede în apele repezi ale râului Sadu.

Văzând că iarna se aşterne din nou pe munte, baba Dochia şi-a adunat lângă ea turma de oiţe şi, cu mare amărăciune în suflet, s-a întors din drum, căutând să ajungă cât mai repede în sat. Când a ajuns pe vârful de munte unde-şi dezbrăcase ultimul cojoc, gerul năprasnic care s-a lăsat a făcut să îngheţe şi le-a transformat întâi în sloiuri de gheaţă, apoi în stânci de piatră sură, atât pe baba Dochia, cât şi pe cele câteva oi din preajma ei. Celelalte oi, rămase neîngheţate, s-au răspândit speriate prin pădurile de brad din apropiere, unde au căzut pradă haitelor de lupi.

În acel an, după sărbătoarea Sfinţilor Mari Împăraţi Constantin şi Elena, când ciopoarele de oi urcau spre păşunile înalte ale Munţilor Cindrel, ciobanii au putut vedea, pe un vârf de munte, o stâncă de înălţimea unui stat de om şi o mulţime de steiuri răspândite în preajma ei. S-au minunat tare ciobanii când au văzut aceste stânci ciudate care, în toamnă, când au coborât cu turmele spre sat, nu erau aici. Când s-au apropiat, au văzut scrijelite pe ele urme de unghii de oi, iar de sub stânca cea mare susura un mic izvor cu apă cristalină. Abia atunci şi-au dat seama că acolo, în faţa lor, stătea împietrită, pentru vecie, baba Dochia şi câteva dintre oiţele ei. De-atunci, acest munte din masivul Cindrel se cheamă Bătrâna, iar păţania babei Dochia este povestită din generaţie în generaţie, mai ales în „zilele babelor”, la început de martie, când zilele frumoase alternează cu zile de iarnă veritabilă. Se mai spune că gingaşul fir de apă, ce izvorăşte de sub stânca din vârful muntelui Bătrâna, s-ar scurge tocmai din „spurcăciunea” babei împietrite. Aşa spune legenda, eu doar am cules-o şi am transpus-o, cât mai fidel.