Legenda despre Piscul Vulturului

 

Legenda despre Piscul Vulturului

– Ioan Părean, “Legende din Mărginimea Sibiului” –

Călătorul care îşi propune să străbată Munţii Cindrelului pentru a-şi umple sufletul cu liniştea şi frumuseţea acestui colţ de Rai, va întâlni cu siguranţă un vârf de munte care se numeşte Piscul Vulturului (Chiscul Vulturului) sau Vulturul, aşa cum îi mai spun localnicii. Acest munte se găseşte pe partea dreaptă a drumului forestier ce leagă comuna Gura Râului de cantonul silvic Duşi.

Înainte să prezentăm legenda acestui munte, să vedem cum putem să ajungem acolo.

După ce părăsim comuna Gura Râului, pe drumul care ne duce spre staţiunea Păltiniş, ajungem imediat în dreptul barajului lacului Cibin, baraj care adună în spatele său milioane de metri cubi de apă cristalină, apă ce ajunge în casele sibienilor, dar şi în ale locuitorilor satelor din apropiere. După ce am admirat întinderea albastră a lacului, ajungem la „coada” lui, la locul numit Pisc. Aici, drumul se desparte; cel din stânga urcă spre Păltiniş, urmând firul Râului Mare pe o bună parte din cursul său, iar cel din dreapta urcă pe Valea Râului Mic, ţinând în general vechiul traseu al liniei ferate înguste, pe care odinioară circula romantica „mocăniţă”, tren forestier ce lega exploatările de răşinoase de la izvoarele Râului Mic, din amonte de cantonul silvic Strâmba, de vechea fabrică de cherestea de la Orlat. Vom merge pe drumul care urcă pe Valea Râului Mic.

Din partea stângă, dinspre Poieniţa Gurii Râului, coboară vijelios şi îşi uneşte apele cu Râul Mic, Părăul Porcarului, iar în dreapta mărginesc valea, Runcurile, fâneţe alpine punctate cu sălaşe din bârne. După ce pătrundem în imensitatea pădurilor de brad, în curând ajungem într-o poiană largă, care adăposteşte câteva cabane forestiere. Suntem la Strâmba. De aici, pe o potecă marcată, putem ajunge în Piscul Vulturului, dacă urcăm pe versantul drept al muntelui. În acest loc putem ajunge şi de la cabana Fântânele sau urcând din Orlat pe Valea Orlăţelului, până sus, către izvoarele acestuia. După ce am văzut unde se găseşte Piscul Vulturului, să-i cunoaştem legenda.

Se spune că pe acest vârf de munte, în vechime, îşi aflase cuib un vultur uriaş. Era atât de mare, încât putea uşor să ridice un viţel şi să-l ducă departe la cuibul său. Vulturi aşa mari nici că mai sunt în zilele noastre. Zilnic se năpustea din tăriile cerului şi, ca un bolovan, cădea în mijlocul turmelor de oi sau al cirezilor de vite. Prindea în gheare câte o oaie, un berbec sau vreun viţel şi, fâlfâind din aripi, se înălţa în văzduh cu prada. Se spune că adeseori răpea şi câte un copil care păzea turma de oiţe. De cum urcau turmele la munte, vulturul dijmuia averea bieţilor ciobani. Nici oamenii şi nici câinii nu puteau să-l răpună. Venea şi apoi dispărea cu iuţeala vântului. Când oile se strângeau una în alta, ca la intrarea lupului între ele, ciobanii vedeau cum vulturul se înalţă spre nori cu berbecul sau mioara în gheare. Atunci era prea târziu. Uneori, câte un cioban mai iscusit îl săgeta slobozindu-şi arcul spre vultur, dar acesta de cum simţea săgeata străpungându-i trupul, se înălţa imediat până deasupra norilor şi de acolo, de sus, se azvârlea în apele reci ale Iezerului Mare, de unde ieşea mai puternic, întinerit şi cu penele lucind de sănătate.

După o vreme, ciobanii au văzut rotindu-se pe cer două păsări uriaşe. Vulturul îşi adusese perechea. O vulturoaică la fel de mare şi de lacomă ca şi el. În anul când vulturoaica a scos din ouă primii patru pui, turmele şi cirezile oamenilor au fost nimicite aproape în întregime. Iar când animalele de la stâne s-au împuţinat, vulturii îi atacau chiar şi pe ciobani. Un cioban care a vrut să lovească vulturul cu bâta a fost luat în gheare, ridicat în înaltul cerului şi lăsat să cadă pe stâncile din apropierea cuibului vulturesc. A fost luat de vulturoaică şi dat ca hrană puilor săi.

Într-o zi de duminică, o sută de vânători curajoşi, din şapte sate, şi-au încordat arcurile, şi-au umplut tolbele cu săgeţi şi s-au dus să ucidă păsările prădalnice. Au urcat pe munte conduşi de un cioban care ştia locul unde vulturii îşi aveau cuibul. Când au ajuns aproape de cuib, au nimerit într-un loc mlăştinos şi mulţi dintre ei au intrat până la genunchi în apa smârcului, rămânând pentru o vreme prizonierii mlaştinilor. Pe când unii dintre vânători erau prinşi în mlaştini, iar ceilalţi căutau să-i scoată întinzându-le cetini lungi de brad, vulturii s-au repezit asupra lor. Cu pliscurile şi cu ghearele rupeau bucăţi de carne din bieţii vânători, iar cu aripile îi băteau şi-i împingeau în mlaştini. Unii dintre vânători, care apucaseră să se ascundă după brazii mai groşi, slobozeau săgeată după săgeată în fioroasele păsări. Sângele oamenilor şi al vulturilor se amesteca în apele mlaştinilor. Înainte ca soarele să coboare după creasta muntelui şi întunericul să se ridice din văi, oamenii au biruit păsările. Aproape jumătate dintre vânători au fost hăcuiţi de cei doi vulturi, dar şi ei stăteau căzuţi în mlaştini cu trupurile pline de săgeţi.

Vreo cinci dintre vânători s-au dus la cuibul vulturilor şi au căsăpit cu săbiile puii, dar şi aceştia i-au rănit cu pliscurile lor puternice pe doi dintre ei. Aşa au scăpat oamenii de această mare pacoste care au fost vulturii cei uriaşi. Locul unde a fost cuibul vulturilor se numeşte şi acum Piscul Vulturului, iar locul unde s-au luptat oamenii cu vulturii se cheamă Bălţile Roşii. El se găseşte pe poteca de creastă care leagă cabana Fântânele de Şipotul de la Pripoane. Mlaştinile de la Bălţile Roşii care nu seacă nici în cele mai calde veri au o culoare ruginie datorită plantelor, care cresc în aceste smârcuri sau… poate datorită sângelui vărsat de vulturii şi vânătorii care s-au luptat atunci, demult, la începuturile lumii.

O altă legendă legată de acest loc ne spune că în urmă cu vreo două sute de ani, când pe aceşti munţi trecea graniţa dintre împărăţia Mariei Tereza şi Ţara Românească, un soldat grănicer de la Vama din Duşi, care urmărea să împuşte un cerb, a găsit aici, pe Piscul Vulturului, un vultur din argint. Era un vultur cu aripile desfăcute pentru zbor, în ale cărui gheare era prinsă o plăcuţă din acelaşi metal preţios, pe care erau gravate patru litere mari „S. P. Q. R.”. A lăsat cerbul să plece în voia lui şi a dus vulturul comandantului său de la pichetul grăniceresc din vamă. Când acesta a văzut vulturul de argint, a înşeuat calul şi a plecat degrabă călare la ştabul (comandamentul) regimentului grăniceresc de la Orlat. De cum  l-a văzut, comandantul regimentului a ştiut că acest simbol se găsea pe stindardele legiunilor romane. Şi-a plimbat degetele peste literele care arătau că legiunea aparţinuse senatului şi poporului roman. Acest vultur roman ajuns în munţii Daciei era acum în mâinile sale. Oare cărei legiuni îi aparţinuse ? Îl va trimite împărătesei, la Viena, în semn de omagiu. Şi astfel, după aproape două mii de ani, vulturul roman găsit de un român pe Piscul Vulturului a părăsit Dacia. Nu se mai ştie nimic de acest vultur de argint. Poate este expus într-un muzeu vienez sau şi-a aflat odihna într-o colecţie particulară. Nouă ne-a rămas doar legenda şi numele muntelui pe care a fost găsit.